Profesoara de română din liceu sau cum să descurajezi lectura

Marian Beșa   2,279  30 noiembrie, -1

O să vă povestesc o parte din viața mea, relativ recentă, de licean. S-a întâmplat când eu eram în clasa a doisprezecea. Înainte de toate, vreau să vă spun că această întâmplare a reaprins 'flacăra' lecturii care stătea ascunsă în creierașul meu.

În liceu n-am citit. Nici măcar operele obligatorii. Totuși, în ultimul an de liceu m-am gândit că pentru bacalaureatul care urmează ar fi bine dacă aș încerca să citesc romanele autorilor canonici (nu aveam de gând să învăț comentarii... și nici n-am făcut-o, dar asta e altă poveste) pentru a avea cu ce umple măcar o pagină la examen.

Toate bune și frumoase. Am început cu Ion pentru că Rebreanu a fost bistrițean de-al meu și aproape am terminat-o când, nu știu prin ce întâmplare, i-am spus profesoarei mele de română care-mi erau planurile. Eu mă gândeam la laude, încurajări, poate chiar o notă bună, însă doamna profesoară (să nu se înțeleagă greșit, e o profesoară remarcabilă) era de altă părere. Mi-a spus cu nonșalanță că degeaba m-am apucat acum că e prea târziu. Cuvintele ei m-au afectat într-atât de mult încât am renunțat la a mai citi ceea ce mai era de citit. Îmi pare rău acum că n-am avut curajul să-i spun clasicul: ”niciodată nu e prea târziu”

Bacul a trecut, l-am luat (nu cu notă foarte mare la limba română pentru că, după cum am zis, n-am învățat niciun eseu), iar apoi mi-am amintit cu o oarecare amărăciune de cuvintele profesoarei și m-am apucat de citit. Până la urmă, poate tot răul a fost spre bine. Dacă citeam operele obligatorii și mă opream? Cred că viața mea ar fi fost mult mai tristă.